În ultima vreme mă lovesc de atitudini ambivalente care mă fac să îmi dau seama că albul aparent poate să fie de fapt un gri vopsit…Cam aşa stau lucrurile cu minciuna şi adevărul, în practică.
Revenind la “trepte şi niveluri ale adevărului”, ne dăm seama că există nuanţe care fac ca unele dintre minciuni să nu fie sesizate niciodată. De la exagerarea subiectivă şi neintenţionată, la decuparea unor părţi din faptele reale (astfel încât semnificaţia să fie deviată prin trunchiere), până la sugestia unor elemente inexistente sau la deformarea voită de sensuri şi de situaţii. Peste acestea se înalţă minciuna prin omisiune (nu am minţit, doar am ascuns nişte lucruri…esenţiale) şi în fine, cel mai tare nivel, minciuna prin comportament. Din câte se vede, din inventar lipseşte minciuna în stare pură pentru că, precum elementele chimice rare, este rareori vizibilă şi nu o găsim decât combinată cu alte ingrediente (precum dorinţa de manipulare şi scopurile egocentriste). În schimb, nuanţele de genul celor amintite abundă în viaţa cotidiană…minciuna prin comportament este des întâlnită, mai ales în cazul confuziilor de obiective personale şi de identitate. Adeseori se fixează drept criteriu de delimitare între minciună şi adevăr, intenţia – dar nu cred că un comportament pe de-a întregul fals poate fi exceptat de la calificarea de minciună numai pentru că este neintenţionat.
